Catarul de Stanilaw Lem este un periplu halucinant prin trăirile unui fost astronaut, angajat să deslușească o serie de decese misterioase. De ce un astronaut?… Păi… pentru că se încadra perfect în profilul oamenilor care sfârșeau prin a înnebuni din cauze necunoscute, pentru că “un astronaut este pregătit să înfrunte neprevăzutul”, pentru că toate mijloacele convenționale de identificare a cauzei decesului fuseseră consumate fără vreun rezultat și pentru că astronautul ajuns la o oarecare vârstă nu vroia să se sinucidă sau să vândă bere precum au făcut sau făceau colegii săi foști astronauți.

Preț de jumătate de carte autorul te ține în suspans. Ești aruncat direct în mijlocul acțiunii (undeva spre sfârșitul anchetei) și nu înțelegi ce se întâmplă cu personajul principal care merge pe urmele unui mort, îi poartă hainele, este înhămat cu tot felul de electrozi care-i monitorizează semnele vitale, este urmărit de un Cadillac alb și i se întâmplă diverse lucruri pe care el le ia în considerare ca potențiale semne. Apoi cealaltă jumătate este un adevarat desfăt intelectual.De multe ori am impresia că autorul își testează cititorul. Îl chinuie puțin și exact în momentul în care mai are puțin și îl pierde, schimbă radical abordarea oferind explicațiile după care acesta tânjește. Lem este un autor re-citibil datorită imaginației sale aparent a-tot-cuprinzătoare și din acest motiv nu cred ca e tocmai pe placul celor care vor o lectură ușoară, nu au răbdare sau se simt obosiți de multitudinea detaliilor.Rezolvarea cazului are loc după ce autorul te poartă printr-o mulțime de piste alternative și prin asta explică cumva complexitatea vieții – temă soră cu filozofia pentru care Lem este renumit. Punctul culminant îl reprezintă trăirile psihotice ale astronautului care ajunge printr-o sumă de evenimente unice și irepetabile să atingă acel context care le-a fost fatal celor de dinaintea lui. Lem excelează aici în a transmite cât mai veridic trăirile personajului, mizând totodată pe empatia cititorului.

Cartea este scrisă la persoana I, ceea ce reprezintă pentru cititor o experiență oarecum intimă – personajul principal i se destăinuie într-o relatare atemporală. Spun asta pentru nu-ți dai seama decât la final că acțiunea s-a desfășurat în trecut și nu în prezent sau în viitor. Se știe că relatarea unei povestiri la persoana I pare mai veridică (este mărturia subiectivă a participantului) decât relatarea omniscientă, însă această abordare are limitele ei stilistice pe care Lem le-a depășit prin ingeniozitate și creativitate.

Titlul cărții “Catarul” (inițial Katar) are sensul de “inflamație acută sau cronică a mucoasei unui organ, adesea însoțită de secreție abundentă”. Pornind de la asta, nu recomand Catarul persoanelor ipohondre. Sunt convins că le-ar plăcea explicația finală, dar mi-e teamă că mecanismul din spatele ei le-ar putea alimenta apucăturile paranoide… În engleză titlul a fost reinterpretat, aș zice eu, într-o manieră simplistă sau comercială – “The chain of chance”.

Eu am citit cartea pe un e-book reader și după discuțiile de la Clubul de Lectură Nemira #18 m-am simțit cumva mai bine că am ales aceasta variantă din simplul motiv că nu m-am lăsat influențat de vreo copertă sau de descrierea cărții, care pe alții i-a dus în eroare sau le-a creat unele așteptări neîmplinite. Zic eu mai bine să nu ai așteptări, căci așa nu ai nici deziluzii. M-am lăsat purtat de intriga cărții, fără să mă gândesc la un tipar anume – polițist, SF, mistery, etc, ceea ce s-a adeverit a fi o alegere bună pentru că această carte este un hibrid între toate cele trei.

Concluzia cu care am rămas după lecturarea Catarului este aceea că oricât de mult credem noi oamenii că deținem controlul asupra a ceea ce ne înconjoară și oricât de mult credem noi că stăpânim tainele științelor, suntem totuși neputincioși în fața evenimentelor complexe (adesea considerate ca fiind rodul destinului sau al neșansei). Din această cauză vor exista întotdeauna oameni care vor muri din motive aparent inexplicabile și asta pentru că ei întrunesc condițiile pe care marea majoritate nu le întrunesc, nu le văd sau nu le pot înțelege. E ca în medicina de azi… cea generală (opusul celei personalizare). Se analizează efectele unui medicament pe un anumit lot populațional și se tratează astfel marea majoritate. Însă, întotdeauna vor exista câțiva oameni la care medicamentul nu va avea niciun efect și încă câțiva asupra cărora medicamentul va avea un efect dăunător…. poate chiar mortal în condiții particulare.

Apoi Lem ne mai vorbește și de creșterea șanselor de apariție a unui eveniment datorită creșterii numărului de participanți (“puterea ansamblului de întâmplări”) – face el o parabolă cu șansele unor cuie (bătute pe marginea unei mese rotunde aflată într-o grădină) să fie udate de picăturile de apa eliberate (eventual și dintr-o pipetă), în așa fel încât fiecare cui în parte să fie atins de câte o picătură. Șansele sunt nule în condiții de orbire, minime în condiții normale, maxime pe timp de ploaie… Teoria probabilităților e doar un exemplu, în carte regăsindu-se și alte teme sau teorii la care autorul te provoacă să meditezi.

Ce mai încolo și încoace, citiți cartea și vă veți lămuri…

%d bloggers like this: