(Sfaturi pentru autorii debutanți de la un proaspăt debutant)

Am citit de curând punctul de vedere al “cititorului” reprezentat printr-o serie de șase articole intitulate “Cum să nu vinzi o carte”, trei dintre ele scrise de Iulia Albota și trei de Ștefan Decebal Guță (linkuri la sfârșitul postării).

Articolul de față reprezintă punctul de vedere al unui autor debutant și în continuarea firească a lucrurilor ar fi frumos să existe la un moment dat și părerea unui editor (ideile de bază le găsiți aici).

Mai întâi de toate să definim ce înseamnă “debutant”.

E bine să-ți începi aventura autoricească prin a publica o povestire într-o revistă online, căci sunt mai permisive. Ca să testezi piața, nu de alta.

Acum, dacă cineva te publică online, te poate face o singură povestire demn de eticheta de “autor” sau “scriitor”? Evident NU! În primul rând pentru că nu știe nimeni de tine, în al doilea rând o povestire este doar o stare de fapt, nu o certitudine, iar în al treilea nu există încă elemente de comparație pentru ceea ce scrii, decât dacă printr-o minune există cineva dornic să te bage în seamă, din alte motive decât cele literare. Cu alte cuvinte… nimeni!… Cel puțin la început.

Publicarea online a primelor povestiri poți s-o faci folosindu-te de un pseudonim, sub anonimat sau unul asumat. Lasă pseudonimul să încaseze eventualele înjurături primite de la cititorii care nu știu că ești la început de drum.

Dacă ți-a mers cu o povestire încearcă și cu a doua și pune-te serios pe publicat texte scurte în diverse reviste online sau tipărite. Perseverând, vei simți cum începe așa ușor să se contureze în mintea ta ideea că ai putea fi “autor de texte scurte”. Am spus “ai putea”, deci încă nu ești autor. Așa că mergi mai departe și încearcă să publici o povestire alături de alți autori (de preferat cu vechime), într-un volum colectiv, pe hârtie cu ISBN și tot tacâmul. Asta înseamnă “să faci rost” de câțiva autori (șase au fost în cazul meu), care vor dori să-ți dea un vot de încredere, acceptând să-ți publice textul alături de ale lor. Eee acum dacă îți iese și asta, parcă ai tot dreptul să te simți așa un fel de “autoraș”. Tot în această etapă ar fi bine să renunți la pseudonimul protector…

Însă ai grija la un aspect. Ca să ajungi să treci prin etapele enunerate mai sus, trebuie să te faci cunoscut în lumea ta literară. Nu e suficient să scrii mișto, mai trebuie să și socializezi. Adică să ieși din casă la evenimente de profil (unele vor fi plictisitoare – cenaclurile, altele te vor ține în priză – târgurile de carte). Ai răbdare și stai până se iese la berea de după (majoritatea evenimentelor literare se scaldă mai apoi în bere / vin / suc/ apă – se exclud tăriile generatoare de incoerență. Evenimentul de după eveniment e foarte important pentru că acolo se schimbă idei și se leagă prietenii)… Vei descoperi că și ceilalți autori sunt oameni ca și tine, sau că și ei au început cândva de undeva. De obicei, asemenea specimene sunt înconjurate de cititori și uneori și de editori, și vei avea nevoie de ambele categorii după ce vei înțelege mai bine ce înseamnă să fii unul dintre ei… Așadar… Simte-te bine, ascultă, observă, încearcă să critici argumentat, nu exagera cu băutura și vei vedea mai apoi ce minți minunate (sau din contră) se ascund în spatele oamenilor etichetați: autor, cititor, editor, traducător. Vei vedea, de asemenea, că unii sunt atât de șmecheri încât au câte două-trei etichete de căciulă.

Cu toate că vei întâlni multă lume care te va eticheta “autor debutant” pornind de la prima etapă (online) sau a doua (pe hârtie)… te sfătuiesc să nu o ei prea în serios. Ți se va urca la cap înainte să treci peste hopul cel mare și nu e cazul. Daaaa…. hopul cel mare e să debutezi printr-un volum propriu care să-ți definească scriitura (fie el volum de povestiri, roman sau altceva).

De abia după acest hop te poți numi autor.

Acum, modul în care treci peste această etapă poate fi de două feluri: 1) Self-publishing – pui bani de-o parte și îi investești în propria scriitură și 2) Publicarea de către o editură – o editură investește bani în scriitura ta. Ambele variante sunt valide și au avantaje și dezavantaje.

1) La self-publishing șuntezi partea de acceptare din partea unei edituri, iei problema în propriile mâini și mergi cu ea până în pânzele albe.

Avantaje:

  • Cartea iese așa cum vrei tu: coperta, paginare, format etc.
  • Ai control asupra tirajului și vânzărilor. Dacă ai valențe de economist, o carte pe mâna ta poate fi un bun instrument de promovare a valențelor tale literare.

Dezavantaje:

  • Dacă nu ai experiență sau oameni pricepuți pe lângă tine, poți să o dai în bară foarte ușor, pornind de la editare, corectare și până la promovare.
  • Nu ai acces la lanțul de distribuție deja format al unei edituri mari.
  • Vrei nu vrei promovarea propriei cărți va deveni o corvoadă. În loc să scrii alte cărți stai și-ți scremi neuronii cu alte treburi (de exemplu cu coletăria, facturi etc).

2) La publicarea de către o editură (varianta clasică) e la fel de multă bătaie de cap. De cele mai multe ori trebuie să mergi tu după edituri sau dacă ai urmat primele sfaturi s-ar putea la un moment dat ca o editură să te tragă ea de mâneca și să-ți spună: “Hei!… N-ai și tu ceva mai consistent… Um roman de exemplu?”…

Avantaje:

  • Dacă nu ai experiență nu o dai în bară, pentru că editura vine ea cu oameni pricepuți.
  • Ai acces la lanțul de distribuție și deci cartea ta va apărea mai peste tot.
  • Promovarea cărții tale va deveni o plăcere…

Dezavantaje:

  • Într-o editură mare trebuie să vorbești cu mulți oameni, fiecare cu particica lui și chiar dacă oamenii ăștia sunt pricepuți, uneori uită să comunice între ei.
  • Cartea nu iese neapărat așa cum vrei tu… Coperta, calitatea hârtiei, paginarea, formatarea etc, sunt alese / făcute de editură după standardele ei. Tot editura va umbla și la text, pe alocuri, unde ieși în decor sau bați câmpii. Dar pentru un debut treaba asta nu e chiar așa de rea.
  • Nu ai control asupra tirajului și al vânzărilor. Nici asta nu e o problemă serioasă pentru un debut, pentru că important pentru tine este să te faci cunoscut, nu să faci avere din asta.

Mergând pe varianta standard, din varianta clasică, adică aia în care mergi tu la editură cu un manuscris, se naște întrebarea firească: cum îți alegi editura?

Eeeh aici depinde cât de mult te grăbești să debutezi…

Eu aveam 18 ani când m-am apucat de scris. După câteva tentative eșuate am realizat că scriu despre lucruri banale. Am înțeles de ce, mai apoi – eram tânăr și fără experiență de viață. Așa că am lăsat-o baltă pe moment și m-am reapucat de scris după ce m-am mai copt puțin.

Sfatul meu este să nu te grăbești… Nici cu scrisul și nici cu alegerea editurii.

Există trei tipuri de edituri: cele care se mișcă încet, cele care se mișcă repede și marea majoritate dintre ele.

De obicei, editurile mari se mișca încet, precum un elefant. Ele au planuri editoriale care se întind pe unul sau mai mulți ani. La ele debutează doar 2-3 autori pe an editorial. Au lanțuri de distribuție și promovare serioase. Te vei satura de câte ori iți vor corecta / edita textul. Astfel de edituri nu sunt pentru autorii impulsivi.

Dar știi cum este elefantul când se pune pe alergat? Nu-ți dorești să stai în calea lui. Așa și cu o editură mare. Când își pune toate rotițele în funcțiune începi să te simți bine în pielea ta… de autor: participi la tot felul de evenimente, ai parte de promovare pe tot felul de canale mass-media, intri în gașcă autorilor deja publicați, ale căror cărți le-ai savurat în trecut, înveți de la cei contemporani etc.

La popul opus sunt acele edituri la care debutează armate întregi de autori. Iar autorii deja publicați scot cărți pe bandă rulantă, de cele mai multe ori în tiraje mici, cu etape de corectură puse în cârcă autorului, distribuție limitată și alte neajunsuri…

La aceste edituri debutezi repede și la fel de repede dispari odată cu valul. Se publică atât de mult încât nu mai contează cartea ta ci numărul autorilor publicați acolo. Aceste edituri sunt un fel de iepure. Se mișcă rapid… dar te promovează ocazional și la grămadă. Nu pentru că nu ar dori ci pentru ca nu au puterea și resursele editurilor mari. Dacă ești genul prolific care scrie romane fluviu… tipul ăsta de editură este pentru tine.

Și chiar dacă ți-ai ales editura, nu-ți garantează nimeni că ea te va alege pe tine. Atât editurile mari cât și cele mici, când vine vorba de debuturi, funcționează după principiul recomandărilor. Editorul trebuie să te cunoască… Poți tu să trimiți sute de manuscrise pe e-mail sau prin poștă, dacă editorul nu te cunoaște personal sau din viața publică, greu vei ajunge să semnezi un contract cu el. În România nu funcționează treaba aia cu… trimiți manuscrisul, ți-l citește un boboc care îl propune mai departe redactorului șef, care îl dezbate mai apoi în vreun consiliu editorial. Editurile mari din România nu le place să riște oricum (căci debutul este până la urmă un risc editorial asumat), iar cele mici nu au nici măcar oameni pentru o asemenea selecție. Dacă nu știi cum să te faci cunoscut, citește din nou începutul acestui articol.

Din punctul meu de vedere, un autor trebuie să fie flexibil. Să apeleze la self-publishing, la edituri mari sau mici în funcție de preferințe, buget, stare sufletească, prietenii, karma, orice, însă să nu facă rabat de la un singur lucru: autoperfecționarea în patru pași: scrie – caută / primește feedback – îmbunătățește – evoluează. Un debut este de fapt o școală: înveți să fii, apoi la sfârșitul ei devii autor.

Notă:

Dacă până acum ai auzit doar de eticheta de “autor”, dar tu, de fapt, vrei să fii “scriitor”, în România, ia-ți gândul!… Când cineva te face “scriitor” e ca și cum ar striga un nebun la tine pe stradă “Preafericitule!”, “Miliardarule!” și alte treburi din acestea imposibile…

Sunt de părere că un scriitor este genul ăla de autor care trăiește din scris, iar la noi puține sunt cazurile în care autorii nu au joburi serioase, ca sursă de venit, scrisul fiind doar o pasiune sau un refugiu.

În următorul articol voi trata problema “CRITICILOR”

Citește și… “De cealaltă parte a baricadei #2: Criticile și părerile“,  “De cealaltă parte a baricadei #3: Empatia“, Iulia Albota #1, Iulia Albota #2, Iulia Albota #3, Ștefan Decebal Guță #5, Ștefan Decebal Guță #6, Leontina.

%d bloggers like this: