(Sfaturi pentru autorii debutanți de la un proaspăt debutant)

Presupunând că ai debutat cu un volum propriu și ai primit și critici constructive, răutăți și păreri de tot felul, ajungi în faza în care te întrebi: De ce tot acest efort?… De ce ai scris și de ce ai mai scrie mai departe?

E în natura umană să reții mai degrabă evenimentele negative din tot procesul debutului, decât pe cele pozitive. Când te vei uita la cartea ta nu-ți vei aminti de cei zece cititori necunoscuți cărora le-a plăcut, ci de nemernicul ăla, Bozo-the-clown, Gică-contra, eternul-nemulțumit care și-ar fi dorit un reactor nuclear în sufragerie și care a scris despre cartea ta una și alta…

Din acest motiv, trebuie să facem o călătorie în timp, ca să-ți amintesc de ce scrii și să-ți demonstrez că tu și “nemernicul” aveți mai multe lucruri în comun.

Dacă iți amintești începuturile scrierilor tale, știi că oricât de mult ai fi scris, doar pentru tine și prietenii tăi, parcă nu era suficient. Nu avea niciun farmec ca textele alea bune să nu fie împărtășite și cu alți oameni. Îți amintești, de asemenea de oameni talentați, care, în grupuri restrânse, citeau texte geniale, dar care nu au avut curajul să le publice, întocmai, datorită expunerii și criticilor inevitabile. Se pare că îți trebuie ceva curaj ca să ieși în față cu ideile tale.

A scrie o carte (și mai ales un roman) este un proces migălos, consumator de timp, adesea chinuitor, mai ales că trebuie să ai grijă la o sumedenie de factori, precum: diacriticele, exprimarea, documentarea, detaliile care susțin lumea pe care tu o construiești, încadrarea corectă în timp și spațiu, menținerea interesului cititorului, schimbările de situație, finalul etc.

Știi toate aceste lucruri și parcă mai bine ai scrie 1000 de articole pe blogul tău, despre orice, sau 1000 de postări pe rețelele de socializare, decât s-o mai iei de la capăt. Ah… ai și tu un blog sau ți-ai exprimat părerea de nenumărate ori pe Facebook?… Pai dacă ai/sau ai făcut-o… înseamnă că nu te-ai mulțumit doar cu atât și ai făcut un pas mai departe… ai încercat să-ți șlefuiești ideile construind o lume cum alta nu mai există – lumea din capul tău.

Îți mai amintești și că înainte de a duce manuscrisul la editură (și chiar și după) ai avut mai mulți beta-cititori. Știai de pe atunci că 1 din 5 nu ți-a înțeles cartea, dar tu ai avut încredere în ea și ți-ai asumat faptul că volumul tău nu e chiar pentru oricine… Îți mai amintești și ce ți-a spus editorul tău după ce ți-a citit prima oară manuscrisul… Iar editorul tău e un om aparte, el mănâncă cărți ca a ta pe pâine, la micul dejun, la prânz și la cină.

În demersul tău ai avut în spate o mulțime de oameni care au empatizat cu cartea ta, măcar pe alocuri, dacă nu în întregime… și totuși asta nu te va scuti de răutăți. Iar răutățile n-or să-ți pice prea bine, decât poate dacă ești masochist.

Că tot am adus vorba de empatie… Cred că în spatele oricărui stil, al oricărei povești, al oricărui format, cel mai greu pentru un autor este să facă oamenii să empatizeze cu ideile sale. Oamenii citesc cărți de ficțiune din varia motive: pentru relaxeze, cultivare, visare, de curiozitate etc. Cititorii încearcă să se regăsească în ceea ce scrii. E un act reflex. Și o vor face de la primele rânduri. Această nevoie de căutare a elementelor comune ține de faptul că omul este o ființă socială și într-o carte treaba asta este precum o sabie cu două tăișuri. De exemplu, e ușor să-ți imaginezi un cititor care își amintește, ca și personajul principal, de “mirosurile copilăriei”… El se va regăsi în paragrafele în care faci referire la asta și-ți va aprecia efortul în urma căruia l-ai transpus în vremuri plăcute. Reversul medaliei este faptul că unii cititori se vor regăsi și în elementele care le amintesc, conștient sau nu, de propriile traume, frustrări sau neputințe. Dacă un cititor te poate citi prin intermediul ideilor expuse în cartea ta, la fel de bine și tu vei putea, mai mult sau mai puțin, “citi” un cititor prin modul în care reacționează la ideile tale, atunci când îți va transmite un feedback.

Și acum momentul adevărului… Să-ți spun de ce scrii… și de ce ai vrut să devii autor.

Pentru că îți place să visezi și pentru că ai vrut să te exprimi – să scoți afară din tine lumea ta. Pentru că ai vrut ca restul semenilor tăi să afle de tine și de ea. Pentru că nu te-a satisfăcut, decât parțial, ceea ce ai citit la alții și pentru că ai crezut că viziunea ta și textul tău vor fi mai bune. Și sunt mai bune, pentru tine și pentru cei care empatizează cu tine.

Și acum întrebarea cheie… De ce crezi că se exprimă, cei care te critică și nu aleg să te ignore?…

Pentru că sunt la fel ca tine sau vor să fie la fel ca tine – un om care a reușit toate cele de mai sus… sau pentru că au așteptări de la ceea ce ești tu și produsul muncii tale și doresc să le faci viața, câteva ore, mai interesantă… Pe unii îi vei inspira, pe alții nu. Viața merge înainte. Cu următoarea carte o iei de la capăt. Numai că acum știi deja regulile jocului. Iar cartea aia îți garantez că va fi și mai bună!…

Cei pe care i-ai mulțumit acum s-ar putea să fie dezamăgiți, cei dezamagiti acum, mulțumiți, sau poate invers… Tu știi cel mai bine ce vrei să faci în continuare și ar trebui să fii mulțumit de tine că ai avut curajul să mergi pe acest drum…

Spor la scris!…

 

Citește și… “De cealaltă parte a baricadei #1: Debutul“, “De cealaltă parte a baricadei #2: Criticile și părerile“, Iulia Albota #1, Iulia Albota #2, Iulia Albota #3, Ștefan Decebal Guță #5, Ștefan Decebal Guță #6 și Leontina.

Coperta: http://www.matera.com/br/2015/06/22/a-importancia-da-empatia-no-ambiente-corporativo/

%d bloggers like this: