Soarele ardea în fiecare zi. Ardea Timpul. Lumea se învârtea nebunește în cerc, în jurul axei proprii, iar timpul avea grijă să ardă anii și oamenii, chiar și fără ajutorul lui. Prin urmare, dacă el și ceilalți pompieri ardeau lucruri, iar soarele ardea Timpul, însemna că totul era ars!

Pompieri care incendiază… și apoi prin extrapolare medici care ucid, polițiști care sunt complici la infracțiuni sau groparii care iau locul moașelor… Lista poate continua într-o realitate cu susul în jos. De fapt, o proiecție în oglindă a propriei noastre realități. Fahrenheit 451 este deci o distopie tulburătoare care te provoacă să apreciezi ceea ce ai deja – în cazul de față, libertatea la cultura și educație transmisă prin intermediul cărților.

Romanul lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451 prezintă povestea unui pompier care suferă unele transformări interioare ce-l fac să-și schimbe radical părerea despre lumea în care trăiește. Prin intermediul acestei metamorfoze cititorul descoperă o realitate sumbră în care populației i se distrage permanent atenția de la problemele reale prin păstrarea unor aparențe cu iz utopic, îndobitocirea cu ajutorul televiziunii și oferirea de surse de distracție puerile. Ca să nu existe vreun dubiu că omul nu este decât un animal social, el este domesticit în ferme-orașe, unde dacă i se asigura nevoile fiziologice și i se servește ca desert terci informational, începe să se complacă într-o stranie inerție intelectuală. În acest sens cărțile sunt scoase în afara legii, iar unitățile de pompieri rămase fără scopul muncii (după ce toate locuințele fuseseră construite / deveniseră ignifuge), se reprofilează într-un fel de organizație ce salvează lumea de la nefericire prin arderea sursei acesteia, respectiv cărțile și ideile ce le conțin…

Noi ținem piept micului val al celor care vor să aducă nefericire omenirii prin teorii și gânduri contradictorii. Ne înfigem zdravăn degetele în diguri. Ne împotrivim din răsputeri. Nu lăsa torentul de melancolie și filozofie sumbră să inunde lumea noastră. Ne bizuim pe tine. Cred că nici nu-ți dai seama cât ești de important, tu, noi, pentru lumea noastră fericită, așa cum este ea în momentul de față.

Imaginile descrise în roman nu par străine de apucăturile naziștilor și a altor societăți totalitariste în care cărțile erau arse în piețele publice ori de propaganda realizată cu ajutorul televiziunii, în anii comunismului. Iar fericirea aceea auto-impusă pare mai degrabă rodul unei patologii ascunse… Îmi amintește de tipul ala de sinucigași, care, din exterior par plini de viață, optimiști, sociabili, cei mai fericiți oameni, iar când rămân singuri au gânduri suicidale, căci atunci când se uita în sine ori în oglindă, nu mai pot disimula fericirea… Am cunoscut un astfel de om… Fericirea lui exacerbată mă speria… Îmi părea un butoi cu pulbere gata să explodeze la prima scânteie…. Ray Bradbury extrapolează în cartea sa, genul asta de comportament, la nivelul societății… Spre exemplu, deși începe războiul, locuitorii orașelor nu se dezic de micile lor distracții și continuă să se prefacă că sunt fericiți, fără de griji, până în ultima clipă când ajung să fie rași de pe fața pământului… O fericire soră cu nebunia sau cu struțul care își bagă capul în nisip când dă peste vreo primejdie… În lumea lui Bradbury oamenii sunt atât de fericiți încât suicidul e la modă… mai devreme sau mai târziu toată lumea moare de “fericire”.

Fahrenheit 451 a fost scrisă în 1953 și e mai actuală decât credeam. Cu toate acestea nu cred că se va ajunge vreodată până într-acolo încât vom renunța la moștenirea lăsată de antecesorii noștri, redată în cărți sau dispozitive de stocare a informației similare cu acestea. Iar dacă totuși într-o împrejurare de evenimente se va ajunge acolo… sigur nu aș vrea să trăiesc acele momente. Privarea de cunoștințe o văd ca pe un atac la demnitatea persoanei, a siguranței sale și la viața până la urma căci informația este putere și în același timp este și fundația pe care se pun cărămizile auto-dezvoltării. Mi s-a părut straniu cum Ray Bradbury a elogiat în rândurile romanului un instrument al bisericii (fragmente din Biblie) în condițiile în care biserica a jucat la un moment dat in Evul Mediu rolul cenzorului din cartea sa… Dar, mă rog… asta e altă poveste.

Revenind la Fahrenheit 451, autorul atrage atenția asupra faptului că întreaga cenzură a pornit de la unele minorități (indiferent de natura lor). Minorități care dacă li se acordă suficientă putere, rup dintr-o opera literară bucăți consistente ca în final să rămână doar schelete… povești care toate sună la fel. Scheletele devin plictisitoare, ajung să fie comprimate în câteva fraze și apoi mai devreme sau mai târziu sunt eliminate complet. Tot acest șir de cauzalitate derivă din micile neajunsuri rezultate din relația autorului cu editorii sau cei care doreau să-i pună pe scenă operele. Exemplele sunt multiple în acest sens în CODA, un segment explicativ adăugat la sfârșitul ediției pe care eu am reușit să o citesc.

În timp ce citeam cartea și mă îngrozeam la ideea unei lumi fără cărți, mi-a apărut în minte izbitoarea asemănare dintre romanul lui Ray Bradbury și o lucrare de Goya. Fahrenheit 451 este așadar, din punctul meu de vedere, echivalentul science-ficțion al tabloul semnat de Goya sugestiv intitulat “El sueño de la razon produce monstruos” (reinterpretat mai jos de Kelly Lee în 2011, Acrylic on masonite).

Sunt multe de spus despre simbolistica din Fahrenheit 451 sau despre continuarea sa sub forma unei piese de teatru, însă prefer de data asta să continui puhoiul de gânduri undeva în interior… precum Montag, personajul principal sau și mai bine, precum Clarisse, chibritul care a declanșat vâlvătaia din sufletul lui Montag.

%d bloggers like this: