Text publicat în Revista Fictiuni.ro – Nr.10/Iulie 2014

De Ziua Științelor (a 4-a de festival), mi-am pus în gând să descopăr Cetatea Râșnov, alături de iscoadele mele. Nu de alta, dar programul festivalului s-a decalat și parcă după două dimineți pierdute scriind la povestioara “Ciuma de trei zile” pentru concursul “Mihail Grămescu”, mi se cam acrise de stat în pensiune. În plus, hop-țop a răsărit și soarele. Trebuia să profităm.

Zis și făcut. La 600 de metri de centrul Râșnovului se află cetatea cu același nume construită în sec. XIV, “probabil pe locul fortificației din lemn ridicate de Cavalerii Teutoni la începutul sec. al XIII-lea” (după cum spune Wikipedia). La cetate se ajunge cu piciorul sau cu “Transilvania Train” – niște tractoare cu remorci, cosmetizate hidos ca pentru circ. Mai trebuia să-l văd pe Bozo the clown la volanul lor și nici că mai puneam piciorul prin Râșnov vreodată!… :)) Glumesc.

Fiind sâmbătă, când am ajuns noi, cetatea era deja invadată de turiști fel de fel și localnici care se îndeletniceau cu negoțul. Am văzut tot felul de cavaleri care te invitau să-ți faci poze în haine medievale sau să cumperi erse kitsch-uri Made in China. Unul mai vânjos s-a oferit sa-mi vând diplome de cavaler mânjite cu mir. Ce-i drept miroseau frumos.Altul avea funie de soacra… și tot asa din loc în loc găseai pe câte unul îmbrăcat în haine medievale care avea ceva de vânzare. Bănuiesc ca în Ev-Mediu existau și haine specifice negustorilor. Nu dom’le aici toți negustorii erau cavaleri. Unul singur, însă era mai altfel decât toți. El nu era cavaler… el era străjerul cetății care avea o pasiune… aceea colecționa obiecte reprezentative pentru Cetatea Râșnov. Interesant personajul pe numele său Gheorghe Samoilă și mini-muzeul său din cetate.

20140719_151406
Din cetate am căutat să văd pensiunea Stefi și geamul din podul mansardat unde se găsea masa mea preferată. N-a fost greu, căci pensiunea era chiar sub deal/cetate. Un șut în dos și nu mai trebuia să mă întorc cu trenulețul groazei!…

20140719_150632

* * *

La sfârșitul zilei am avut parte de punerea în scena a unui act regizat de un personaj a cărui faima “de om pus pe șotii” îi precede prezenta fizică. Așa l-am cunoscut eu… “lasă că vine Pîrligras și o să destindă el atmosfera” sau lasă ca vine Pîrligras și vă spune el bancuri bune”. Am întâlnit personajul în carne și oase și i-am remarcat umorul dar nu m-am așteptat sa ne-o “coacă” în felul în care a făcut-o. Văzând interesul participanților pentru concursul de proză scurta “Mihail Grămescu”, se ridică el la o bere și spuse cu seriozitate maximă:– …am descoperit un plagiat grosolan între textele celor care au participat. O să-l demasc cât de curând. De abia aștept.Noi cei prezenți la masa (3 creduli și probabil 1 complice), ne gândeam… care e ală, cum și-a permis, face Pîrligras parte din comisia de evaluare a lucrărilor?

20140720_111316_1

Viorel Pîrligras (cel care gesticulează ca și cum ar vrea să-l strângă de gât pe Sorin Bobouțeanu), după cum se poate observa în această poză nu este nici pârlit și nici gras.

În fine, câteva ore mai târziu, îl vedem că se așează în mijlocul mulțimii, adunată la REM’s (pensiunea nucleu) la un grătar și începe să ne citească “Șocul lui Lender” – povestea unui băiat blond cu ochi albaștri care s-a apucat să prezinte grupului adunat la festivalul de la Râșnov, un plagiat după “Jocul lui Ender” de Orson Scott Card. În esență povestea citită era o reinterpretare a realității, în stilul umoristic specific lui Viorel Pîrligras. Acesta și-a jucat perfect rolul întrucât timp jumătate din poveste ne tot înghionteam și ne întrebam care-i ală de plagiază. Mai mult ceea ce era ușor derutant era faptul că o parte din firul narativ se întâmpla live. Noi rădeam iar el citea “la care cei din jur au început să râdă“, în așa fel încât nu știai dacă citește, compune pe loc ori chiar trebuie să cauți în mulțimea prezentă, adolescentul blond cu ochi albaștrii.

* * *

Cu sau fără demascarea lui Pîrligras, a doua zi, cu ocazia întâlnirii de rămas bun, s-au acordat și premiile primei ediții a Concursului de Proză Scurtă “Mihail Grămescu”. Pentru concurs au fost depuse lucrările a 6 participanți: Cezar Mazilu, Lucian Dragoș Bogdan, Roxana Brînceanu, Sorina Bogdan, Nicolae Dobre și Irving T. Creve.Premiul I a fost acordat lui Nicolae Dobre (Brașov), iar premiul II lui Cezar Mazilu (Pitești). Lucrările vor fi publicate în următorul număr al revistei online fictiuni.ro, pe care eu unul aștept cu mare interes să-l citesc. Premiile au fost simbolice și au constat în mai multe cărți Nemira. 6 volume ale revistei CPSF și accesorii pentru biciclete.

20140720_111743_1

Eugen Lenghel înmânând premiul I lui Nicolae Dobre

20140720_111505_1

Eugen Lenghel înmânând premiul II lui Cezar Mazilu

* * *

La sfârșitul acestei postări care încheie seria de relatări de la Festivalul SF de la Râșnov 2014, am încercat sa-mi dau seama cu ce am rămas după această experiență, așa ca un fel de auto-evaluare. Dupa un “brainstorming” rapid iată cu ce am rămas:

  • cu un mare cucui de la pragul scund al pensiunii săsești la care am fost cazat;
  • cu amintirea plăcută a cârcotelilor realizate împreună cu dicționarului ambulant al SF-ului autohton pe numele său Sorin Bobouțanu și extensia sa cu adăugiri, expertă în sandwich-uri matinale, Ileana (metal-cosânzeana) Drop – iscoadele mele;
  • cu revelația întunericului absolut descoperit în Peștera Valea Cetății din Râșnov;
  • cu ideea unui festival ușor dat peste cap de lipsa de cuvânt a unor participanți cheie;
  • cu senzația că în SF-ul românesc, mai devreme sau mai târziu ești obligat să alegi o tabără… și ele nu sunt deloc puține;
  • cu o inițiativă demnă de lăudat – un festival specific SF-ului și celorlalte genuri conexe, ținut într-un loc pitoresc;
  • cu experimentul creației și al scrierii “la comandă”. Așa mi-am dat seama că sunt în stare să scriu 5000 – 7000 de semne pe zi, ceea ce e un record pentru mine;
  • cu noi prieteni și experiența lor scriitoricească din care se pot învăța multe;
  • cu gândul la berea la halba care era mai ieftina decât apa plata;
  • cu gestul frumos făcut de Dănuț Ungureanu, de care o să vorbesc în recenzia lui “Vegetal”;
  • cu imaginea lui Rolex câinele-vedetă cum era el atras de mirosul cărții Roxanei Brînceanu – Sharia, descoperita întâmplator spre vânzare în Cetate.
  • și multe alte amintiri plăcute.

PS: În trenul de la Brașov la București, unul povestește de groaznica experiență pe care a trăit-o la un concert Salam, o domnișoară bătrână își tine telefonul de parcă ar fi cel mai de preț lucrul al ei, o țâțoasă și un vlăjgan mai au puțin și și-o trag pe bancheta din stânga mea, iar de pe holul trenului vine un puternic miros de joint.

Am ajuns la București.

Sfârșit

Citește și Ziua 1 sau Ziua 2&3

%d bloggers like this: