Alexandru Ungureanu – Marele Prag
Editura Nemira, colecția Nautilus, 2015, 184 pagini
Preț: 22.06 lei

Marele Prag, de Alexandru Ungureanu, reprezintă un roman republicat la Editura Nemira în 2015, care la fel de bine putea fi un volum cu povestiri de sine stătătoare.

Am tot încercat pe parcursul lecturii să mă hotărăsc asupra a ceea ce este Marele Prag: schița unui roman, mai multe povestiri interconectate prin câteva elemente comune, file de jurnal? Spre finalul cărții am trăit cu senzația că autorul m-a păcalit creându-mi intenționat această nesiguranță, ca în final să-mi ofere o explicație unificatoare în antepenultimul capitol, intitulat „Labirintul timpului”. Apoi, mi-a trecut repede și această idee când am ajuns la următorul capitol, „La capătul transpațiului”, unde am fost „aruncat” în alt timp și altă dimensiune, mai exact la marginea universului creat de autor. Cu ultimul capitol, „Ultimul Mesaj”, cred eu că m-am lămurit. Așadar, Marele Prag este, de fapt, un testament. Sau un roman cu mai multe sfârșituri, în care ultima versiune e cea a sfârșitului-testament.

Un testament interesant de vreme ce în spatele cărții se află povestea tristă a autorului ei, Alexandru Ungureanu, cunoscut ca un înfocat susținător al SF-ului românesc. A condus, în perioada 1979-1982, celebrul cenaclul studențesc Solaris, al Casei de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa”.

Marele Prag a reprezentat romanul de debut al lui Alexandru Ungureanu, publicat prima oară la Editura Albatros, în colecția Fantastic Club, în 1984. După ce am aflat aceste detalii, mă întreb: presimțea autorul că sfârșitul îi este aproape? Și cum a reușit să publice Mare Prag, dată fiind cenzura comunistă de la acea vreme?

Să va explic de ce…

Alexandru Ungureanu a murit la 46 de ani, de cancer pulmonar, în 2004. Citind cartea în 2017, am avut o vagă impresie ca autorul a scris-o în cunoștință de cauză… adică știa că nu o să mai trăiască mult. Poate sunt eu subiectiv, dar te cam ia fiorii pe șira spinării când pui lucrurile cap la cap. Apoi, Marele Prag reflectă incredibil de bine, evident sub masca metaforei, restricțiile perioadei comuniste. Eu, cel de azi, înțeleg foarte bine că hipercuburile la care făcea referire erau țările (izolate) din blocul comunist sau că Securitatea apare în roman sub forma tipilor de la „Controlul Spațiului” – și astea sunt doar două exemple din multele adevăruri de atunci pe care le puteți regăsi ascunse printre rânduri.

Revenind la conținutul romanului, Alexandru Ungureanu are un stil fluent și introspectiv, cartea nu este atât despre lumea în care se desfășoară acțiunea – o serie de hipercuburi –, cât despre trăirile interioare ale omului, ale autorului; lumea exterioară este lumea interioara a povestitorului. Regăsim aici teme marcante precum: complexitatea mașinii (superinteligența), mașina-oracol, iubirea imposibilă sau neîmpărtășită, revolta față de sistem, ciclicitatea vieții, inginerul obsedat de măsurători și opusul său preotul, care propovăduiește calea Mașinii și altele, toate ambalate frumos în dimensiuni cubice de mari dimensiuni.

Povestirea la persoana I, romantismul autorului, care se regăsește la tot pasul, și alunecarea sa în construcții metaforice specifice mai degrabă genului liric, pot fi deranjante pentru unii cititori obișnuiți cu pragmatismul SF-ului occidental. Însă, trebuie reamintit contextul în care a fost scrisa cartea, și anume în anii ’80, unde diferența dintre science-fiction și mainstream nu era atât de evidentă ca acum. Pe vremea aia, scriitorii de SF de la noi aveau curajul să se ia la trântă cu orice alt scriitor contemporan… Mai întâi erau scriitori și apoi vorbeai despre modul în care își construiau ei lumile. Acum pare că e invers, însă asta e o discuție mai amplă, care nu-și are rostul într-o recenzie de carte.

Cum spuneam și la început, fiecare capitol al romanului poate fi citit ca o poveste separată. Mie mi-au plăcut cel mai mult „Cap. III. Resemnată, mașina”, unde e vorba de o superinteligență folosită contra cost pe post de oracol, confesor și sfetnic personal:

„Pentru a beneficia de înțelepciune, pronunțați răspicat codul dumneavoastră bancar. Dacă vi se pare scump, amintiți-vă că inteligența nu are preț. – Societatea Industrială Galactică IMPEXPINTEL”

și „Cap. VIII. Parada păianjenilor”, unde e vorba de o închisoare mentală sau, altfel spus, de limitele auto-impuse:

„Mai departe nu mai pot, mâna mi-a ajuns deasupra liniei albe. Puțin tremurată, desenată de o mână grăbită sau nesigură, culoarea ei pură închide un pătrat de mărimea unei camere obișnuite. Nevăzuți, pereții se ridică de jur împrejurul ei și mă cuprind pe mine în mijlocul lor, dalele reci de piatră nu-mi dau voie să mă scufund, deși trupul mi-e greu, și aș face-o, zău, aș face-o, aș trece dincolo de linia albă!”

O singură problemă am avut cu Marele Prag. Nu am înțeles – și m-a deranjat oarecum – obsesia autorului pentru puștiul răzgâiat care primea întruna palme. Poate cineva care l-a cunoscut îndeaproape pe Alexandru Ungureanu îmi poate spune dacă acest personaj are sau a avut un echivalent în realitate… Era el, însuși autorul, în copilărie?

Ca o concluzie, aș mai adaugă că Alexandru Ungureanu e un scriitor cu inclinații filozofice, care s-a folosit în Marele Prag de umbrela ficțiunii pentru a reda lumea în care a trăit și mai ales pentru a reda bogăția lumii sale interioare.

Cât despre titlu și întrebarea ce derivă din acesta – ce e Marele Prag? – vă ofer un singur indiciu: Alexandru Ungureanu a depășit Marele Prag, iar conștiința lui ne vorbește de dincolo de existența sa prin rândurile lăsate în urmă.

Lectură plăcută!

 

%d bloggers like this: