Text publicat în Revista Fantastica – Nr.2/Vara 2015

Îmi propusesem de mult să citesc Solaris de Stanislaw Lem. Am avut multa vreme însă, o reținere generată probabil de vizionarea porcăriei hollywoodiene cu același nume în care a jucat George Clooney. Pofta mi-a revenit mai apoi ascultând discuțiile purtate în cadrul unei întâlniri a Cenaclului ProspectArt care a avut ca temă această carte și ca o coincidență plăcută odată cu a nouăsprezecea ediție a Clubului de Lectura Nemira, s-a ivit și ocazia.

Acum, e timpul să mărturisesc că în urma lecturării acestui roman, am rămas cu un profund sentiment de tristețe. Acest sentiment izvorăște din două surse distincte pe marginea cărora voi discuta pe larg în cele ce urmează:

1. Solaris – planeta inteligentă

Solaris este o planetă oceanică situată într-un sistem bisolar. Umanitatea descoperă că oceanul acestei planete este de fapt un organism viu și nu orice organism ci unul a cărui inteligență e superioară celei umane.

Așa cum inteligența a apărut la specia umană, în mare parte datorită frecvenței schimbărilor climaterice care au avut loc în trecutul Terrei, tot așa Solaris se naște în urma unei presiuni selective (de data asta cosmică), care este exercitată de poziția planetei față de cele două stele în preajma cărora se află. Mai devreme sau mai târziu planeta ar fi sfârșit prin a fi atrasă și înghițită de unul din sori, iar organismul megalitic Solaris este răspunsul Naturii la această stare de fapt – fiind inteligent oceanul putea modifica subtil gravitația și mișcarea de rotație a planetei menținând-o permanent într-o poziție de echilibru.

Solaris este de-a dreptul fascinantă. Ea trăiește realități matematice pe care le transpune în simetriade și în alte structuri de o complexitate ce depășește capacitatea umana de înțelegere. Din punct de vedere structural, oceanul este format din compuși organici ce amintesc de stadiul pre-biotic de pe Terra. Are o capacitate mimetică extraordinară prin modelarea materiei la nivel subatomic. Creează ființe vii din amintirile oamenilor după ce le sondează psihicul. Readuce la viață persoane decedate, le face chiar nemuritoare atâta timp cât se află sub directa ei influență… Sfinte Sisoe!… În comparație cu un om, Solaris pare un demiurg singuratic!…

Și atunci de unde tristețea?… Ei bine, e o tristețe similară cu cea pe care am trăit-o vizionând filmul Prometeus. Oamenii fascinați de ideea găsirii unui Dumnezeu – sursa creatoare ce se presupune că ar fi construit tot sau într-un sens mai restrâns ar fi dat naștere vieții pe Terra, ajung să găsească în locul lui o specie humanoidă super-avansată. Această specie realizează la un moment dat că au făcut o regretabilă eroare dându-ne naștere și se hotărăsc să ne anihileze… (că băieții aia înalți și gri o dau nasol de tot în bară prin faptul că scapă de sub control armelor biologice destinate nouă – aliens și se auto-anihilează înainte să ajungă la noi, ei bine asta e cu totul și cu totul altă poveste). La sfârșitul filmului omul se trezește iar fără de vreun D-zeu… și trebuie iar să o ia de la capăt, căutând în altă parte răspunsuri la întrebări precum: cine ne-a creat creatorii?, cum?, și de ce?, într-un periplu parcă fără de sfârșit…

Așa e și în Solaris… omul găsește în sfârșit viață inteligentă și nu e vorba de o descoperire din aia banală în care am dat peste niște ființe similare nouă cu care am putea sta la o bârfă… Nu domnule!… găsim un colos care nu poate fi înțeles… Visul omului de a stabili un contact cu ceva ce se apropie lui, se izbește de zidul diferențelor și de scala de mărimi la care a fost construită inteligența celor două organisme.

E ca și cum un om din zilele noastre îi oferă unui Homo Erectus un iPhone 6, iar el îl folosește pentru a sparge nuci. Luați acest exemplu multiplicați-l de câteva milioane de ori pentru a păstra proporțiile om-planeta și poate-poate o să vă faceți o idee despre cât de imposibilă ar fi o comunicare coerentă (din perspectivă umană) între om și Solaris.

Inteligența este o adaptare la mediu, la stimulii acelui mediu. Omul creează obiecte pentru a supraviețui în medii în care trupul sau biologic ar ceda… Solaris modifică în schimb traiectorii planetare… Diferențele sunt colosale…

Pe asta mizează Lem în multe din povestirile sale… Autorul consideră că un contact cu o ființă super-inteligență fie ea planetă sau super-computer (vezi Honest Annie din GOLEM XIV) nu va putea avea loc niciodată (cel puțin nu în modul în care ne-am aștepta noi) datorită diferențelor de structură și de nivel.

În fața lui Solaris omul se simte singur și neputincios… Planeta este locul unde omul ajunge să-și înțeleagă limitele.

2. Reflexia umanității

Așadar, Solaris rămâne de la început și până la sfârșit o mare necunoscută. Deși omul stăruie în curiozitatea lui și o studiază timp de un secol, el tot nu ajunge să o înțeleagă în cea mai mare parte, și nici nu reușește să stabilească un prim contact cu ea, deși planeta pare conștientă de prezenta lor (creează acei mimoizi umani). Scopul mimoizilor umani este însă necunoscut… mesajul lor e un mesaj de introspecție… Îl face pe om să se întrebe ce este omul… Altfel spus, Solaris este oglinda în care omul își reflectă umanitatea și ea neînțeleasă pe deplin…

Pornim în Cosmos pregătiți pentru orice, adică pentru singurătate, pentru luptă, pentru chinuri și pentru moarte. Deși din modestie n-o spunem cu glas tare, totuși ne gândim adesea că suntem măreți. Şi încă nu-i totul, fiindcă spiritul nostru de sacrificiu se dovedește a fi o poză. Ceea ce ne mână nu este câtuși de puțin să cucerim Cosmosul, ci doar să extindem la limitele acestuia Pământul. Unele planete sunt înghețate ca polii, altele pustii ca Sahara sau tropicale ca jungla braziliană. Suntem umanitari și nobili, nu vrem să subjugăm alte rase, vrem doar să le transmitem valorile noastre și să le preluăm în schimb moștenirea. Ne considerăm, cavalerii Sfântului Contact. Este o a doua minciună. Nu căutăm pe nimeni în afara oamenilor. N-avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi în care să ne răsfrângem. Nu știm ce am putea face cu alte lumi. Ne este îndeajuns aceasta în care trăim, dar fiindcă începem să ne sufocăm în ea, vrem să descoperim în alte părți propria noastră imagine idealizată; întruchipările ei le căutăm uneori în civilizații mai evoluate decât a noastră, alteori le regăsim în viziunea trecutului nostru primitiv.

Al doilea motiv al tristeții mele îl reprezintă povestea de dragoste dintre Kris Kelvin și Harey. În tinerețea celor doi a avut loc o dramă. El o părăsește, iar ea hotărăște sa se sinucidă. La milioane de km de casă, în apropierea lui Solaris, Harey este rematerializată și începe să-și continue existența din momentul morții (de care ea nu-și amintește). Această experiență trebuie să fie tulburătoare pentru oricine s-ar afla în pielea lui Kelvin. Timp de 20 de ani acesta trăiește cu vina morții iubitei lui, ca mai apoi sa o regăsească în locul în care se aștepta cel mai puțin. Rațiunea lui se împotrivește, neagă apariția și chiar încearcă să se descotorosească de ea, la propriu… Apoi se obișnuiește cu ideea, o acceptă și se complace într-o existență efemeră, posibilă numai lângă Solaris. Experiența lui Kelvin nu e singulară. Și celelalte personaje ale cărții au câte o plăsmuire materială care le bântuie existența pe stație, însă numai Kelvin pare să și-o asume. Lui nu îi este rușine să o prezinte celorlalți ca pe o slăbiciune și un câștig deopotrivă…

Plăsmuirile / mimoizii umani sunt creațiile planetei inteligente Solaris. Ele sunt modalitatea prin care aceasta mega-ființă (maestră în a mima diferite structuri), transmite indirect oamenilor faptul că e conștientă de prezența lor, că i-a „văzut”, chiar dacă poate în „conștiința” ei, aceștia nu sunt ceva mai mult decât sunt furnicile pentru noi. Oamenii nu văd însă în acele plăsmuiri planeta ci reflecția propriei umanități. Plăsmuirile sunt fragmente de gânduri și trăiri subconștiente, în fond și la urma urmei experiențe umane intime. Din examinator omul devine examinat… Nici nu știu cum să interpreteze existența acelor ființe, fiecare având o viziune proprie, subiectivă: pedeapsă, alinare, curiozitate etc.

Omul a ieșit să exploreze alte lumi și alte civilizații, fără a fi explorat propriul său labirint de pasaje întunecate și camere secrete și fără a găsi ceea ce se află în spatele ușilor pe care el însuși le-a sigilat.

Poate că ar trebui să fie un subiect de bucurie posibilitatea revederii cuiva care a plecat dintre noi… Dar asta cred că depinde foarte mult de timpul petrecut de la despărțire… Cu cât acest timp este mai îndelungat – timp în care te-ai împăcat cu ideea despărțirii, ai acceptat-o, ai integrat-o în tine ca o stare de fapt, o astfel de revedere te-ar da de tot peste cap… Și ca și cum asta nu era suficient… Harey nu se împacă cu noua ei existență și face ce știa ea mai bine… se sinucide… Kelvin trăiește astfel o dublă dramă – cea a revederii și apoi a unei noi pierderi, lucru pe care îl găsesc a fi amăgitor și foarte-foarte trist…

Cu toții știm că suntem ființe materiale, supuse legilor fizicii și ale fiziologiei și că forța tuturor sentimentelor noastre luate la un loc nu e în stare să lupte împotriva acestor legi, ci doar le poate detesta. Eterna credință a îndrăgostiților și a poeților că iubirea e mai perenă decât însăși moartea, acea “finis vitae, non amoris“, care ne urmărește de secole, e o minciună. Dar această minciună e doar deșartă, nu și ridicolă. Nici măcar o clipă nu am crezut că acest titan gelatinos, care a devorat în adâncurile lui sute de semeni ai mei și cu care de atâta timp întreaga mea specie încearcă zadarnic să înnoade un oricât de firav fir de înțelegere, că el, care mă poartă orbește ca pe un fir de nisip, s-ar putea lăsa impresionat de tragedia a doi oameni. Dar a pleca însemnă totuși a distruge o șansă, oricât de infimă, poate existentă doar în închipuire, dar ascunsă în viitor.

Aceasta este viziunea mea subiectivă… care spune mai mult despre mine decât despre carte… Autorului i-a reușit!… M-a făcut să mă oglindesc în ea așa cum personajele umane din roman s-au oglindit în Solaris…

Cât despre filmul de care am amintit la început… Ei bine… are și el un aspect pozitiv și anume coloana sonoră creată de renumitul Cliff Martinez.

Imagine de copertă: justv23

%d bloggers like this: